1980,  Neptun, eram împreună cu părinții la mare. Arșița lui iulie ne copleșea iar eu aveam indicații clare de la ai mei să stau fie în apa, fie cât mai pe lângă apa. Muzică anilor '80 răsuna din difuzoarele "Radio Vacanță" pe plajă arhiplină de cearceafuri colorate. Stăteam cuminte pe malul mării, cum mi se prescrisese și încercam să construiesc un castel. Tocmai mă întorsesem cu mamă de la zonă "Nămol", acolo unde polonezii vindeau produse care pentru noi erau considerate obiecte de luxul cel mai extravagant pe care ni-l puteampermite în anii austeri ai comunismului. Eram fericită pentru că primisem câteva săpunuri "Camay" ce îmi păreau că miros divin, șampoane colorate în culori misterioase și uleioase și ciorapi frumoși cu dantelă. Era că și cum ar fi venit un Moș Crăciun al verii în regatul meu de copil. Cu cadourile în pungă de plastic ordinară, revenisem triumfătoare înapoi la șezlongurile noastre de pânză și aluminiu. Plajă "La steaguri" din Neptun era că un furnicar de oameni la oră amiezii.

 Stăteam pe malul mării și încercam să construiesc un castel de nisip.

 În acel an, ca niciodată parcă, Neptunul sejururilor noastre familiale era plin și de turiști suedezi. 

 Din mulțimea compactă de piei fierbinți și roșii din jur, un băiat blond, cu părul lung și cârlionțat și cu dinții albi că de porțelan în zâmbetul pînă la urechi, se apropie de mine. Începu să-mi vorbească foarte bolubil în...suedeză. Eu îi răspundeam în română în cel mai natural mod după cum copiii au limbajul lor universal! În cinci minute de introducere și acomodore, deja construiam castelul împreună. Evident că începuse să mă amuze să îl observ segalnic pe sub gene pe acest băiat care ieșea cu totul din context cu zâmbetul acela alb și tricoul imprimat care marca venirea lui dinspre Vest.

 Nu mai știu exact cum s-a întâmplat, dar am început să îl stropesc cu apa, poate cu cruzimea neintenționată a copiilor care vor să arate cât sunt de interesați, el s-a prins în provocarea mea, iar joacă a continuat până când a căzut pe spate în băltoacă mică și caldă de lângă mâl. Brusc, mamă s-a ridicat furioasă, m-a luat de braț și m-a înfășurat într-un prosop tern și uriaș, cu morală desigur, că trebuie să stau la locul meu lângă ei, că nu sunt cuminte, că stropesc oamenii, că nu știu să mă joc.

 Am început să plâng în stilul caracteristic al acelor ani mici, cu lacrimi prea mari din ochii lipiți de castelul meu de nisip lângă care stătea băiatul blond. El continuă să construiască acum, concentrat, că și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Degeaba am încercat să o conving pe mamă că nu îi făcusem nimic băiatului, că fusese doar o joacă cu pistolul cu apa, probabil nervoasă și panicată de aglomerație și de teamă lui "a nu deranja", îmi tot repetă să stau lângă ea, înfășurată fedeleș de acel prosop pe care îl urăm acum că pe o temnița.

 După câteva minute în care nu îmi mai potoleam plânsul, apare lângă noi cârlionțatul cu ochii că de tăciune și într-o suedeză cu debit mărit încearcă să o convingă pe mamă să mă lase să mă joc cu el. Nu înțelegeam eu limbă lor, dar am înțeles clar cum el o certă pe mamă. Îmi întinse o mână fermă, iar eu atât am așteptat. M-am ridicat și am fugit la malul mării acolo unde castelul nostru nu mai avea răbdare. Și nici copilăria cu micile ei întâmplări imense!

 După mulți ani, prin plimbările mele corporatiste în diferite țări am ajuns și în Germania, pe valea Rinului. De la depărtare, primul castel zărit, poate cel mai falnic, avea exact formă castelului de nisip al copilăriei mele.