DnaT. wrote at 8.30:

Dragul meu,
Nu prea ştiu ce să mai zic, nu mai ştiu ce mai e de făcut cel puţin pentru mine, care mi-am vărsat toate stările pe masă aseară şi în zilele trecute. E atâta înverşunare şi răutate între noi, mă îngrozeşte monstruos şi pe mine, nu numai pe tine, stai liniştit!! De unde reuşim să scoatem tot ce e mai urât din doi oameni fundamental raţionali, în fine, maturi, nu adolescenţi isterici, cu nişte vieţi şi realizări în spate. Ieri a fost totul abominabil şi paroxistic, în afară de atunci când am făcut dragoste disperată și fierbinte, atunci, parcă, se făcuse pace şi erai din nou tu, Zeul meu, cel pe care îl iubesc, bun şi frumos, nici o legătură cu ce monştri de umbre am proiectat, fiecare înainte și înapoi.

Cum, Dumnezeule, să nu mă intereseze viitorul tău, mai ales că spui că a fost şi din cauza mea, te implor mai spune-mi o dată povestea, pe zi şi pe pace, odihnit. Nu eram indiferentă, o parte din mine intrase în panică, gândind că tot se amâna momentul când putem fi împreuna în lumină, o parte vroia într-un mod strâmb, recunosc, să-ţi arate că pentru mine eşti la fel, nu se schimbă nimic în admiraţia mea necondiţionată în faţa inteligenţei dumitale, cumva că nu se schimba media cu o notă proastă, etc. Cred că nu asta am transmis de vreme ce mi-ai interpretat altfel reacţia.
Atât te rog, nu mă lăsa azi iar să aştept ca o drogată isterică, cheamă-mă, spune-mi tot, cu cuvinte simple, banale, să fii sigur că le pricep. Spune-mi dacă mă mai vrei lânga tine sau nu, spune-mi cum nu ai nici o compasiune faţă de mine, sănătate, ploaie, job, sau spune-mi orice, doar nu tăcerea, e ca o moarte pentru mine.
Abia acum văd gravitatea situaţiei, abia acum pricep de ce aveai tu nevoie aseară, doar de strâns în braţe, fără reproşuri. Am fost dementă, zăludă, egoistă în disperarea că nu mă iubeşti. Mi-a întunecat complet judecata, m-a făcut rea şi nebună, aşa reacţionez la respingere, e o boală deja. Grea boală! Iar diferenţa dintre aşteptări (iluzii/deziluzii) şi realitate mă strivește, mă coboară din toţi norii mei roz. Aşa am fost întotdeauna, dupa ce a plecat tata. Nu-mi găsesc scuze, dar am avut şi eu traumele  mele, rănile şi cicatricile. Parcă am simţit că ţi se întâmplă ceva rău, de-aia am şi insistat atâta, de teamă, ştiu ce e să fii singur, eu sunt aia incapabilă să fiu, e fobia mea primară, deci cum să nu te înţeleg? Tocmai eu.
Aseară mi-au explodat toate în creierul înfierbântat de frică şi sânge. Lasă-mă să vin, să vorbim potolit, să te ajut cum oi putea, sau să te asigur că pentru mine nu contează, că eşti tot tu şi la fel te iubesc. Asta voi încerca să fie ultimul mail, promit. O să mă rostogolesc până la tine la poartă. Dacă nu-mi răspunzi, voi înţelege şi o să te las în pace şi singur. Aş vrea din suflet să n-o faci. Nu pot să-ţi spun decât că te iubesc şi tu ştii asta, că îmi calc orice mândrie şi orgoliu şi viaţa mea de matroană şi puf, cu măşti şi bluff, deşi cu prăbușiri de ani si catedrale, dar tot o fac până la urmă, că sa fiu cu tine.
Iar tu ai nevoie de cineva care să te aline, să te asculte, să povesteasca cu tine, chiar în stilul tău laconic, sau doar să te adoarmă cu poveste, legănat în braţe. Şi ştii că pot s-o fac. Când îmi lepăd armura de frici şi cicatrici, cu o latenţă.
Am fost oribilă aseară, nu pot decât să te implor să mă ierţi.
Deschide-mi te rog, nu mă ţine în ploaie.
Ninge în aprilie.

Nu e nimic mai trist decât să vezi cum mor şi se prăbuşesc în ei înşişi pomii înfloriţi.
Mi-e dor dement de tine cel cunoscut aşa de rar, dar intuit şi iubit aşa de tare...cel din Crăciun magic, Salvatorul şi Îmblânzitorul. În ultima vreme nu ai mai fost el. Acum îmi dau seama. Te-am pierdut iar. Eşti, iar, un Tenebros, de care mi-e aşa de frică, care mă alungă şi mă lasă noaptea afară, pe ploaie sau ninsoare, fără să-i pese.

Ăsta-i răspuns la mesajul tau telegrafiat de ieri. Ştiu şi înţeleg că eşti stresat şi expediat, că ai treabă, o oră îţi cer, O oră să fi fost amici, să ne iubim cu dor, dor de vorbă, eu nu am să vorbesc, mi-am pierdut glasul azi- noapte în ninsoarea maşteră de aprilie, doar de tine să-mi spui şi pentru tine.
Să ştiu că ai venit înapoi la mine...sau că ai plecat de tot.
Înfloreşte-mă la loc.

Îţi scrisesem o dată, în ianuarie mai exact asta, tot după vreo altă ceartă furioasă că sunt  "Dependentă de online":


"...De fapt e dependenţă de tine, de comunicarea cu tine, de curentul electric prin circuitele implantate în creierul meu din iubirea pentru tine, de când e ea pe lume. Recunosc, e dependenţă: când deschid ochii mă uit hipnotizată la lama digitală şi bâjbâi febril după un punct roşu peste pătrăţelul de mess albastru sau verde...ca să caut primul tău gând din zi, în speranţa răvăşită că e pentru mine. Noaptea mă adorm la fel, căutând răspuns în aceeaşi lamă la întrebările mele nerăspunse către tine. Sunt întrebări de nerostit şi neîndrăznit în viteza şi nonşalanţa comunicării verbale, tip schimb de mingi rapide. Trebuie să mă dezmeticesc şi reobişnuiesc cu dietetica ta.
De când mi-ai spus şi, în fine, am auzit şi cu inima şi cu circuitele arse, că tu urăşti visceral toată această comunicare scrisă şi deşartă, că te blochează, că te fragmentează. Şi nu vreau să mi te imbolnăveşti, nici să te spargi iar in cioburi tăioase, oricât ţi-aş iubi fiecare piesă din puzzle-ul personalităţii eroice.
Trebuie doar să mă obişnuiesc că primul şi ultimul tău gând al unei zile nu e al meu. Deşi şi comunicarea asta sunt tot eu, iar tu urăşti visceral o parte din mine. Mi-e dor de tine. Cel scris, cel vorbit, cel văzut, cel iubit. Şi de punctuleţele roşii ale mess-ului închis. O să mă obişnuiesc, oare, să nu le mai caut tandreţea iluzorie?

To be continued...

I have no new messages."

Fred replied at 00.00 (sau minus infinit)

"Nu mă interesezi nici ca om, nici ca femeie, nici ca eseistă. Nu te iubesc, nu te-am ubit, nu ai însemnat nimic pentru mine. Dispari o dată pentru totdeauna din viaţa mea. Nu vreau să mai aud în veci de tine...ş.a.m.d"

Şi a dispărut în amurgul zeilor şi al literaturii interbelice.