Cand ai in fata ta o coala alba si din varful penitei refuza sa iasa o noua poveste, cand muza ramane muta si incapatanat-capricioasa, vine o vreme cand scri despre nimic, sau despre lucruri neinsufletite ce pot trai doar cand le intorci spatele si iti pui jocul imaginatiei sa valseze cu ele. Dar asta tot poveste este. Voi povesti despre camera mea de scris, numita destul de sec "birou" pentru aroganta de a contine si un laptop printre alte artefacte.

Am in fata mea un trandafir de matase portocalie, portocaliu intens cu raze de soare,care domina haosul mesei de lucru. Printre papusele de plus, amintiri-fetisuri, o imprimanta impozanta, grasuna si ineficienta, un ceaslov/dosar de facturi si alte hartii incalcite, teribil de importante, dar iremediabil incurcate."Sunt dezordonata", urla un capsator vesnic blocat si gol, agrafele de birou se preling slinos. Am si doua creioane neascutite cu capete de vrajitoare, o gluma penibila din alte timpuri. Pixuri urate sau frumoase care nu scriu, ceasuri electronice de birou, fara baterii.

O veioza incandescenta care-mi topeste vederea, lumea mea, instrumentistii mei pentru iluzie si magie! Afara pulseaza inca vatuit orasul. E centru, e viu. Se face liniste doar undeva departe, dupa ora doua.

Trandafirul e aterizat, cum altfel, dintr-o poveste. Si se incapatineaza sa nu dispara inapoi in iluzie. Era pe o perna, pe care fusese raspandit si dezmierdat parul meu aramiu, intr-un hotel cu parfum de camera, tainic si oriental, de culoarea ambrei. L-am pastrat ca pe toate amintirile, ma gandesc deja la un insectar. Unde sa le intep pe toate cu bolduri, pana mor ele si nu ma mai dor intepaturile din inima. Poate atunci vor ramane doar niste povesti presate, taxonomizate. Ma uit si ma mir, cine o fi stat sa faca acest trandafir. Are petale de santug gros in culoarea lui stralucitoare, frunze verzi de catifea pretioasa, doar o tulpina de plastic il mai tradeaza. Ca sa adorm amintirea buzelor si mainilor calde care mi l-au prins in par, ma holbez la doua stampe japoneze de pe un perete rece de alb. Samuraii caligrafiati din penite stravechi sunt urati ca visele neintelese si au nadragii potocalii pal, decolorati. Evit, evit, plimbandu-va prin camera asta ca si cum as face un video de 360 de grade...ca sa nu vedeti sau imaginati floarea portocalie inca vie si povestea ei trista. Imi zgarie inca prea grav o farama de suflet. Mai crede cineva in suflet? In culcusul lui de iubire conditionata sau neconditionata, precum in cer asa si pre...?

Ma invart din nou cu frica de artefactul de pe iubirea moarta!

Langa o biblioteca circulara, English design, inceput de Secol  XX, de cand artdeco-ul  nu stia inca daca se va numi asa sau altfel, daca va cobori candva de pe pachebot, acolo incepe coltul unde eu salasluiesc in fapt cel mai mult timp in aceasta camera. Aici este berjera unde ma ghemui si fumez, cu vreo zece scrumiere de argint si cristal imprejur, visez cu ochii deschisi, sau vorbesc la telefon cu putinii oameni pe care-i apropii mai mult de suflet, cat sa le doresc si vocea, nu numai scrisul, pana a ajunge sa ne vedem si ochii, si povestile peste aburii unei cafele aromate. E foarte importanta Berjera! Am descoperit-o in show-roomul  de mobila si rasfat, doldora de obiecte maiastre, alese de un Vrajitor scenograf pentru comfort, eleganta discret aristocratica, fara umbra epatarii! Acolo, in magazinul Vrajitorului, mi-am intalnit fara efort romanta incurabila si visele albastre cu berjera mea inalta, supusa, pufoasa si subdusa. Am recunoscut-o imediat, am luat-o acasa si m-a adoptat. Imi este ca o doica de taina, calda si buna si neconditionat de partea mea, intotdeauna. Eu nu-mi mai imaginez alt comfort decat acela de a te incolaci in acest fotoliu shabby-chic, usor ludic, cu scheletul de lemn usor dar solid, ca sa imbratiseze scoica moale, intr-o culoare vie, calda. Un spatar inalt pentru a-mi  sustine ceafa incordata in tristeti sau bucurii stupefiante, peste care sa-mi pot imprastia parul lung in toata voia lui naravasa.

O berjera poate fi si de piele moale, ca o manusa parfumata de doamna, sau de plus catifelat bun de mangaiat, de culcat o frunte obosita pe el, si de fugit peste curcubeu, catre vise.

Lampadarul este si el obligatoriu acolo, in loc de lampa lui Alladin, oferit tot de pestera fermecata a Magicianului designer care-mi pricepe unde-mi alege sufletul sa se odihneasca si imi vorbeste in o mie de imagini, pe inteles. Lampadarul este inalt, tenace, gratios ca un balerin incremenit, cu o lumina calda, blanda, de sub abajurul conic de matase incretita. Aureste-mieriu locul in jurul fotoliului, majordom insarcinat cu incalzirea povestilor mele. Fotoliul de scris, fumat si vorbit imi este acum si drapat intr-o  patura  pufoasa de lana tricotata cu fire argintii, o spuma usoara impotriva unui noiembrie ursuz.

Azi am facut si ultima achizitie, o mica canapea de catifea vernil ca menta parguita in soare de vara. Verde ca niste ochi luminosi si alunecosi, dupa ce au fost atat de dragastosi. Ochii Lui. E moale, ospitaliera, i-am daruit si doua paturi fine de casmir cu franjuri pufosi de culoarea pamantului, ce asteapta sa rodeasca din nou tulpinite fragede si sperante noi, ca sa pot trece cu ea si cu motanul gri hotarul...Noul, hotarul.

Aceasta este mobila din sufletul Adelei. As vrea sa pictez pe peretii magazinului preferat, cu o caligrafie rotunjita desuet:"Mobila Adelei. Liniste va rog, aici se scriu povesti"....dar atunci nu as mai putea-o pastra secreta numai pentru mine. Multumesc Magicianului colectionar de frumusete bine temperata pentru rafinament si bunul gust.

Ma  uit din nou la razboinicele stampe japoneze, le voi condamna. Arunc trandafirul mincinos intr-un sertar incuiat din inima mea.

Vreau o lume diferita, dar nu una rea.