Dragul meu,

Aşternutul alb–apretat  îmi mângâie trupul firav şi îmi foşneşte uşor în urechi: Trezirea!!!

Tălpile călduţe ating teracota răcoroasă, tiptil-tiptil, ca să nu te trezesc, părăsesc încăperea de taină şi mă pomenesc direct în grădina străjuită de cei şapte colţi de cetate toscană. Soarele îmi mijește ochii,  printre gene zăresc în stânga mea câmpul de vrăjit de levănţică.  Avansez, ameţită de parfumul suav, printre rândurile lila. Fiecare crenguţă îmi atinge şi parfumează coapsele, degetele mângâie bucheţelele de flori mărunte, iar nările îmi sunt saturate de aroma dulce-înţepătoare (la iarnă sigur nu mă vor devora moliile!).

La capătul rândurilor de levănţică se întinde marea galbenă de floarea-soarelui. Căpşoare aurii, cu ochii căprui şi plete galbene privesc spre cerul de albastră vară. Le admir trupurile zvelte şi mă minunez de iubirea lor de Penelopă pentru Măria-Sa Regele-Soare. La fiecare mişcare a lui, hop şi ele după el - să îl îngrijească, să îi îndeplinească dorinţe şi pofte, să îl iubească. Nu le deranjez dejunul şi mă îndrept către livada de măslini. Înţelepciunea anilor le-a contorsionat trunchiurile, şi-au încolăcit crengile şi frunzele într-un melanj de nuanţe de verde. Mă plimb pe sub bolta de măsline de parcă ar fi globuri şi clopoţei ce aşteaptă sărbătorile.

Un colţ de grădină e luminat orbitor, șuvoi de stele sclipitoare. Îmi îndrept paşii spre acel loc. Pe alee calc pe o bucată de sugativă; o ridic şi cu litere întinate reuşesc să citesc: “… eu te văd doar pe tine…”. Mă apropii de piscină, ochiul magic de albastru infinit, luciul apei îmi înfăţişează cea mai sfâşâietor-de-romantică imagine: rochia violet de mătase cu paiete mii străluceşte ca un soare. O ridic ca pe un nufăr şi o admir cu ochii înceţoşaţi, sufletul tremurînd şi emoţie grea. O las să curgă peste brațele  goale, mătasea îmi alintă corpul, paietele în soare împrăştie, ca un caleidoscop, mii de nuanţe şi fractali de lumină: caleidoscop de curcubee revărsate peste mine şi în jurul meu. Fericire!

Ploaia uşoara de vară cade peste noi şi ne contopeşte în toate nuanţele de roz-lila-mov şi în toate mirosurile de pământ reavăn, de lavandă, de floare de câmp, de măslin bătrân.

Aşternutul alb–apretat îmi mângâie trupul firav şi îmi foşneşte uşor în urechi: Trezirea!!!

Deschid ochii, sunt singură, linişte. Am visat! Închid ochii, îi strâng tare pentru a mai păstra, încă puţin, visul aproape împlinit al unei existenţe netrăite! Prea târziu!

Cobor din pat, mă dor tălpile, mă ustură, sunt pline de mici zgârieturi sângerii!

Call me, Lavender! I miss you!

 

S