De ce îți plângi de milă, când culoarea ta îmbie cerul, apa, planeta?

Privesc în ochii tăi, ochi cum n-am mai văzut, tu melancolic rămâi purtat de zare cu privirea pierdută.

Ce vezi tu, acolo, în cerul senin? Nu vezi albastrul, nu vezi fantezia? Sau vezi lacrimile de aceași culoare, oceanele străine?

Ți-am pictat o floare, dar nu ți-a plăcut. Era albastră, dar tu crezi că orice altă culoare ar fi prins-o mai bine.

Așa albastră parcă e mai tristă, tristă ca tine, parcă e mai rece, rece ca ghețarii.

Dar tu nu vezi că așa albastră, e mai delicată, pulsatilă ca tine. Parcă e mai adâncă, așa ca tine.

Te vezi pretutindeni, dar niciodată nu te vezi pe tine.

Vezi Albastrul, dar nu îți vezi ființa oglindită în el.

Ți-am dat și o oglindă, dar tot nu te-ai  văzut.

N-ai văzut cât de neprețuit îți e sufletul, ai văzut doar rama oglinzii.

Era albastră, și n-ai mai vrut să o primești…

Lasă-mi-o mie. E în siguranță în buzunarul meu albastru.

O să ți-o redau, când o s-o dorești.