Dragul meu,

Mi-e dor de tine. Prietene, o să mă cerți că am ochii din nou lichizi. Ca două cristale care nu mai sunt de Murano. Acum au turcoazul emailului andaluz, turnat în "azulejos", ceramica lor meșteșugit pictată cu suflet maur fierbinte de doruri și povești. Mi-e așa de dor de atingerea ta pe obrazul meu, ștergând lacrima brobonată, sărată și ilicită, pentru că noi, fetele mari, nu plângem, nu-i așa?

Aș vrea ca azi să-ți povestesc “Azahar”, mirosul, parfumul, apa, mierea, esența intimă a florilor de portocal. Tu ai idee că portocalii sălbatici din toate piațele și patiourile Andaluziei au și flori și fructe în perioada asta de împletire a primăverii cu toate anotimpurile pe rând, dar visând cel mai îmbujorat către vara?!

Fructe rotunde, portocaliu-aurii, mustind de seva dulce-amară și miez fecund, celule alungite și moi, ușor de strivit sub limba însetată. Și tot nectarul lor violat savuros, prelingândesc-se dulce pe gât și suflet. Dar parfumul...de flori mici, albe, insignifiante, însă cu acel parfum, acea viață turgescentă, mireasmă de harem și de alcov de prea-iubită: “azahar”, îl murmură spaniolii, cu smerenie venită din secolele rostogolite înainte de creștini, către primii strămoși. Flacoane mici, auriu-sidefii, la tot pasul din manufacturile locale. Parfum de sultane tinere, maure. Sau de prințese delicate și neincepute sub voaluri prea împodobite...Îndrăgostite nefericit, toate.

Am adorat dantela nasrida, a ultimei dinastii musulmane, stilul "mujahar", stalactite de piatră și poveștile unei alte Sheherezade. Este prea frumos, prea ușor. Și de aceea am plâns. Lângă tufișuri fabulos de colorate și proaspete, aer rarefiat-aromat, lângă catedralele dantelate compulsiv în perdele de calcar musulmane și arabescuri creștine, baroce. Am plâns pentru că eram singură sub portocali. În frumusețea opulentă a mandarinelor. Între sănii mici și obraznici, de fecioară, ai limetelor. În palatele doldora de poveșți încă vii, încă șoptite în semiobscuritatea saloanelor locuite de fantome. Cui le voi spune? Pentru când, pentru ce? Mă doare arabul iubit cu sânge de aur? Iubitul pierdut. L-am regăsit acolo, pe când viață nu lui nu mai era a mea. Și eu devenisem fantoma-dolores. De când plecase deja lasându-mă singură la malul mării apuse.

Fântânile maure stau în calea unui apus roșiatic, incandescent. Sub portocali. Apa foșnește liberă prin vinele de marmură, ubicuă în parcuri și curți, în canale și fântâni, printre palmieri. O glorioasă frumusețe de a fi, cu rădăcini adânci de istorie, dar încă însuflețită, pulsânda, în oricare arabesc de marmură, în fiecare cahlă de ceramică multicoloră, poleită, în voltele gracile ale scriiturii arabe care spun poeme și versete, de pe toți pereții încăperilor. "Stories of Alhambra": piațeta cu fântână purtată de lei puternici, încremeniți din antichitate, încă suspină de mila gărzii ultimului sultan nasrid, trecută prin foc și sabie după ce comandantul lor a predat cetatea. Sau să fi fost din vina cavalerului brun-arămiu din familia lor care, pe sub bolțile de Wysteria revărsate în cascade de parfum și violet, a sedus sultana cu ochi de migdală, i-a furat voluptos sărutul și respirația și a plătit prea scump extazul zeilor păgâni prin răzbunarea sultanului? Se spune că și tânguirea ei se mai insinuează prin grădini, în jurul havuzurilor îngropate în flori, peste secole, pentru totdeauna, închisă între zidurile palatului. Să-mi fi amintit povestea mea? La fel de interzisă, de proscrisă, dar la fel de dulce-înmiresmată?

M-am întors la mine, pe malul mării. Marea perpetuă ia toate poveștile. Aici foșnește la unison cu evantaiele palmierilor. Mi-au înghețat picioarele în nisip de pietricele și scoici rotunde. Mă întorc pe terasa pavată cu ceramică turcoaz, cu olane albastre și smălțuite, ca lacrimile mele.

Dacă mă îngădui, am să-ți mai povestesc despre Andaluzia, ea nu poate fi epuizată doar într-un pahar de Rioja sângeriu, sorbit sub un cer paietat de stele, ca o cupola de moschee. Voi reveni, asta o știu de pe acum. Mă cheamă trecutul ca niciunde în lume. Dar și viitorul mă cheamă. Nu pot pleca fără inimă. "Azahar" este despre viață și flori noi, cu rod.

Alcazar-ul, palatul regilor și prinților mauri va fi tot aici.