Eu. Acum nu mai vreau să fiu "O femeie care iubește prea mult". 

 A durut imens toată luptă asta cu o miză atât de fulgurantă. Vreau să învăț să fiu "o femeie" și atât. 

 Te rog, ajută-mă, Ingere, pare cel mai greu lucru din soarta mea, de pe Pământ. Am vrut să fiu o femeie care iubește și este îndrăgostită continuu, peremptoriu. Să port cu mine doar zalele aurite de dragoste, oriunde și oricând. M-am încăpățînat să nu fiu decât așa, să nu mai exist nesperând. E cea mai mare confuzie.

 Eu cu mine însămi. Acum. Deconstruită și alienata, păpușă stricată. De când mi s-au ridicat treptat de la "Masă Amăgirilor", unul câte unul, partenerii Banchetului karmic. 

 Cel mai important bărbat din viață mea, și cel mai deplin. Am crescut diferit, când m-am făcut prea mare, s-a ridicat plictisit. Și foarte obosit. Îl sărut și acum. Pe tâmpla care mai pulsează încă. La mine în palmă.

 Cel mai frumos bărbat din viața mea, cel mai inteligent și misterios, pentru care am alergat în furtună, în ploaie, în vijelie, în orice nebunie. Pentru că-l găseam cu o parte din mine în el. Cea mai sălbatică, neîmblânzită, fățarnica și nefericită. M-a considerat și declarat oficial "un accident", lipsit de talent. Am stat ceva vreme într-o baltă de noroi. Plângeam după el. Prea mult, prea șuvoi.

 Și cel mai cald și iubitor bărbat din viață mea, un an de iubire, fierbinte, nebună, primară...după care inima îndrăgostită, încă vie, încă pompând magie și culoare în obrajii și ochii mei aprinși, sângerează încă. M-a abandonat doar când nu a mai simțit că-i ușor, că nu mai alunecă Serafimii pe stele, că stelele mai și cad, în blesteme. Era cel mai Bun. Cel mai apropiat om, în a a cărui intimitate am reușit să mă adun. Să mă recompun dintr-o cenușă atavica, doritoare și neostoită. Nu era el la fel, nu e vina lui, e doar vina mea. I-am pus prea multe piedestale, l-am încântat în libații prea neîmblânzite și înfometate. Toate. Au devenit banale.

 "Niciodată să nu spui cel mai și cel mai"...Se șoptește în butadă comună, "să nu spui niciodată, niciodată". Să cauți perfectul în imperfect, sau caleidoscopul fără culorile extreme, primare. 

 Eu m-am tăiat la mână în cioburile din caleidoscop și nu am reușit a amesteca într-un suflet împletit în pereche toți superlativii egoiști de unicitățile lor. Și cristalele lor ascuțite de îngeri falși și alunecoși.

 Și totuși...Încerc, "mă străduiesc" e spus mai bine, îmi doresc să evadez din circularul manej. 

 Să las primăvara să îmbobocească pe sufletul gol, să nu plâng după deșteptarea în iubire a anului trecut, să nu amestec lacrimi în culorile flamboaiante d'antan. Erau strălucitor de magice, falnice, interstelare, în inima îndrăgostită. Toate, toate petalele băteau periculos a ispită....Doar eu nu am văzut, oarbă, doritoare, hoață de soare!!!

 Și acum, în prezentul care se țese la picioarele mele, încerc să privesc lalelele și zambilele în cascade senzuale, curgând din tarabe. Și să-mi promit că mi le voi cumpără singură și voi smălțui cu ele o viață și o casă nouă. Îmi ascund ochii de spuma alb-trandafirie a primului pom înflorit, să nu înoate iar aburit în lacrimi ochii mei cenușiu-întunecați, să nu-i mai viseze copacului parfumul dulce-amărui și sălbatic.

 Se poate, trebuie să se poată, să simți galbenul însorit, insolent, al forsițiilor din parcuri, în prag de verde.  Și doar de dragul frumuseții și speranței, fără dorințe puse pentru dragostea omenească și alăturată mână de mână...Se poate să te veselesti smerit și recunoscător. Și singur. Un sfert de oră pe  zi pe câte o bancă. O jumătate de oră de aer în vuietul orașului. O bucurie pe zi scrijelită pe hârtie și aruncată în "Borcanul cu Fericire", un adulmecat de floare, un strop de ploaie și unul de poezie. Poate atunci...După prima mișcare a "Simfoniei florilor", poate atunci voi mai discuta cu vreo statuie cu atâta căldură, acea căldură ce a făcut implozie în mine. Voi mai zâmbi și gură și ochi laolaltă, sau voi învață pașii întregi și siguri ai mersului pe jos. Pașii singuri, care se au pe ei înșiși, fără niciun ecou alăturat.

Stă să plouă. După ploaie, explozia primăverii nu va mai putea fi stăvilita sau evitată. Mă duc să mă împodobesc cu mine însămi. Și să doresc să reușesc.