Am călătorit. Îmi place să vizitez, să adun tablouri într-o expoziție, le adun în mesteacănul argintiu al sufletului meu. Mă plimb mult pe străzile unui oraș nou, de descoperit și pictat, încerc să-i sorb cu toate simțurile viața, atât pe cea istorică, dăltuita în secole, dar și pe cea nescrisă, pe cea doar trăită, întrețesută în subconștientul colectiv al oamenilor metropolei. Mă uit și la plăcuțele monumentelor sculptate în piatră măcinată de timp, dar și la vederile "picture perfect" de plaje aurite și mări azurii sau cobalt.

M-am tolănit în hoteluri și spa-uri cu răsfăț de zeițe. Dar am încă în minte și în inimă și căsuțele de lemn ale studenției despletite, minuscule ca niște locuințe de păpuși, condițiile austere de tabără militară, dar și dragostea fierbinte și sărată, de trupuri purtând încă nisipul auriu prin caușuri, flămânde, în căutarea și descoperirea proaspătă a primei iubiri. O noapte albă, luminată de fiori și gesturi febrile, în așteptarea acelor magnifice răsărituri purpurii, deasupra mării cameleonic de Negre.

 

După câțiva ani buni de ambiții de "globe-trotter" cu ghidul "Top 10 atracții", strâns conștiincios în mâini, am învățat cea mai simplă lecție a destinului: cel mai frumos loc este acolo unde îți iei și inimă cu tine. Și toate simțurile treze, pulsând de mână cu omul iubit. O singurătate în doi doare sub orice Panteon cultural. Sau în orice peisaj perfect de tropical. Când în inimă ți-e iarnă și pustiu, nicio căldură plăcută de primăvară veșnică nu te poate dezgheța. 

Am descoperit poezia deșertului, cu nisipul în ochi și în gura acoperită de basma arăbească, doar cu mâinile strânse în jurul taliei bărbatului iubit atunci, alergând pe un bolid 4x4, într-o caravană de turiști ruși parțial sau total răpuși de vodkă.

M-am întors singură, într-o Barcelona de primăvară, veselă și nostalgică totodată, Rambla și Sagrada, catedrale gotice și sobre, mimi ambulanți ca păpușile de ceară, într-un carnaval amețitor, culori, toate amestecate și vărsate într-o mare verde și lină, ca ochii mei de turcoaze însorite. Purtăm la piept bucuria blândă de a fi cu mine și către mine, rugându-mă și mulțumind. Pentru momentele magice și roze-ul încălzit în pahar, pe când dormitam cu toți pistruii iviți din soare și în cinstea lui.

Am văzut de multe ori Parisul...Și ca pe un Paradis de lumini fabuloase, și ca pe o temnița cu pereți suri și reci. Am părăsit cândva, acolo, o dragoste mare, fixată cu lăcățel pe Pont des Arts. Am petrecut cele mai frumoase momente în Paris la o creperie bretonne, cu danteluțe în vitrină, râzând frenetic cu iubitul meu, apropiați fățiș peste o masă minusculă. Cel mai bun și salvator râs din "Orașul Luminilor". Cea mai frumoasă plimbare în Paris a fost în mașinuța lui vintage, cât o nucă galbenă, în jurul piețelor regale și ale vieților noastre, în acel moment imperiale. Am vizitat însă, împietrită de dor, toate muzeele fabuloase și am plâns doar lângă "Sărutul" lui Rodin.

"We will always have Paris", șoptește Casablanca de departe, cu ecouri de moarte. Am mai avut cu el întâlniri în capitale importante europene, pentru a-mi comite dragostea la distanță și periculos de academică, urmând traseul încăpățânat al conferințelor internaționale, au fost doi ani și valuri de cerneală, revărsate în emailuri, doar din încercarea disperată de a prelungi, prin călătorii, o iubire deja moartă. Inimile se desprinseseră în miile de kilometrii distanță, până la ani lumină. Am sucombat în lacrimi lângă eleșteul din Grădină Botanică a "Micului Paris", hrănind rațele, uitând în griuri precare toată strălucirea florilor rare. Grădină are din Marele Paris, doar o seră mică, Art Nouveau. Obosită ca și povestea mea de prea departe.

Marea a făcut întotdeauna parte din povestea mea, cum v-am mai spus. Și cea exotică în poze senazaționale, dar cea mai frumoasă mare, văzută vreodată de mine, a fost dinspre o plajă populară din Eforie Nord, dintre cearceafuri mototolite în nisip, cu gleznele în valurile îmblânzite și călduțe, cu mâna în părul ud și lung al iubitului meu înotător. Într-un l'ete indien atemporal, într-o evadare furată din sideral. Atunci când am putut vedea aievea, aproape de mal, jocul delfinilor sălbatici. Cadou de magie și speranță. Minune plină și fericită.

Il y a un an, il y a un siecle. Și multe alte tablouri în expoziții de suflete și catedrale. Și căderea în haos din sideral. Și delfini morți pe plajă.

Doar când am învățat că pot să fiu și singură, dar de mână cu inima mea, doar cu ea, cea autentică și cu greu recunoscută, am trecut iar pragul iubirii. La o mare din iarnă, fără soare. Mare albă, sub ninsoare. Și totuși acolo, am pecetluit-o într-un sărut și am jurat pe pescăruși. Atât.

 Nu poți călători cu inimă goală. Pentru că atunci, toate culorile se răscoală.