Dragii mei,

Am adunat de curând mailurile apocrife al unei postmoderne, pierdută între clasicism și existențialism crunt. Cu voia ei am consemnat. Am adăugat nuanțele unei mări cu furtuni și tornade, închisă și dușmănoasă.

Mailuri scrijelite cu cioburi de scoici și îmbibate în lacrimi și scrum. O vară ciudată cu prea multă caniculă și prea mulți nori negri rău-prevestitori. Cronica unei despărțiri îndelung anunțate:

"Dacă ai fi în București...

Azi am trecut pe lângă plopii fără soț ai inimii mele. Ce ironie că ai cinci plopi bătrâni sub balcon. Am avut treabă la Han pentru prima data de la embargou. Nu m-am putut abține să nu arunc cu privirea grea, cât o stâncă albastră, către apartamentul primăverii mele de speranța. Erau geamurile deschise la balcon și birou...Te-ai întors? Nu te repezi? Nu-mi mai ești Beaufort-ul? Halucinez iar, dar a fost prea mult, prea intens, ca să treacă cu ușurință, pentru cineva care a iubit. De ce mi-ai spus, după atâta prețioasă caznă a ta, că mă iubești? De ce m-ai făcut să mă simt regină, chiar și numai  în fulgurante momente descântate de miracol?

Când mi-a murit instinctul? Cănd te-am crezut fără temei?

Și multe altele...orice cu tine, aș vrea să vorbesc, să nu rămân o stalkeritza umilă și cerșe toare...senilă și disprețuită.

Te rog, primește-mă când ești aici.

Dă-mi măcar un mic semn că mai citești.

Nu merit chiar ură...Nici blestem.

Acordă-mi creștinește "exitinterview-ul", sau măcar mai pălmuiește-mă cu un mail ca cel dat la cererea prietenei. Nu merit chiar scuipatul blockului cu înjurături.

Geamurile tale sunt încă deschise.

Ps: Ziua aceea când ne-am întâlnit în septembrie. Pe zi. Aveai o cămașa albastră și ochelarii mei de aviator, dăruiți la mare.. Pășeai elastic că o felină mare, fugită de la constrângerea băncii.  Veneai din soare...Habar nu ai cât te-am iubit atunci. Aveam o rochie albastru cobalt. Eram și eu mândră de ea. Mi-ai spus, cu tandrețea sarcastic-caracteristică, că arăt oribil în ea. Și atunci te iubeam sub poalele Artdeco ale blocului tău."

Mare neagră, sinilie, în volane lungi și sfâșiate de valuri reci, răuprevestitoare:

"Am găsit un delfinaș mort pe o plajă semipustie și atemporala...Sunt ființe mitice, mistice, firave...i-o fi spus și lui cineva că "nu a însemnat nimic"...mitul poate muri din cruzimea muritorilor...

Aniversări  funebre, indigo, culori de doliu regal:

"Doi ani. Azi. Cea mai grea zi. Nu au însemnat nimic doi ani pentru ține. Mă sufoc. Telefonul meu încă se desface cu un cod de dată de octombrie, a primei noastre întâlniri intime și îndelung ocultate. Eu nu pot șterge doi ani așa cum i-ai condamnat tu. Fie-ți "părerea despre mine" trâmbițată în palme și ușoară pe conștiință...și să nu te doară  buricele degetelor pentru ultimul mail nărăvaș și pt toate block urile online-ice, toate zidurile ridicate că să mă lovesc și zdrobesc de ele."

Verde adânc. Mare filosofală, împletită în alge lungi ca panaglicile unor jerbe funerare, pentru o domniță tânără:

"Te implor nu mă părăsi așa. Mi-ai tăiat o parte din suflet și l-ai aruncat în mare. Mă doare locul lui ca în sindromul membrului lipsă.

Mai vorbește o data cu mine. Sau poți să taci și să mă lași pe mine. Poți să ai figura aia sardonica cu care mi-ai privit totdeauna lacrimile.

Am văzut azi, la muzeul din Constanța, recipente antice de strîns lacrimi, sticlă română, translucidă, irizată în culori de jad străvechi. Folosite pentru purificarea preoților și regilor. Îți dedic câteva,gata umplute, cu  ultimele mele lacrimi. Proaspete și sărate ca hamsiile. Nu pot să nu te mai văd și aud o dată. Ai fost iubirea mea mare și poate ultima. Te implor...Nici o urmă de Contesă, de Matroană, de nimic. Doar nu pot să mă vindec de rana asta fără tine."

Cobalt mistic:

"Mi-e dor de tine, tot nu pot crede că m-ai părăsit, că nu m-ai iubit, că nu te-am convins, că mă disprețuiești, că m-ai alungat, adică pot și simt și doare prea tare, și o parte din mine a rămas totuși hipnotizată, blocată în căutarea ta, obsedată să te aducă înapoi, nu vrea să priceapă și nu poate trece  departe, mi-e  crâncen iar, mă rog dement: să te întorci din nedreptate, să mi te întorci întreg , Luceafărul meu Întunecos..."

Un nor pufos, mic, îmbujorat de o spranță de soare în amurg:

"Vid afectiv?   M-ai doar tolerat pentru el... Îți umpleam uneori singurătatea dacă te plictiseai . Știi ce aveam? Fluturi  în stomac. Când ne  era bine, când mă țineai  brațe, pe umărul tău adormit , cu  răsuflarea mea caldă în căușul gâtului tău.  Un băiețel brunet, mare și imatur, când erai somnoros , când mi te lăsai în brațe, moale, greu, descântat pe somn. Aveam fluturi, fluturi, roiuri de fluturi de gingășie și tandrețe, îți mângâiam pielea cu cea mai mare căldură pe care mâinile mele au adunat-o vreodată. Cum nu ai simțit ? Cum de nu ți-a plăcut? Cum de ai alungat fluturii  cu insecticide grele? Chiar  acum, după toate astea, după abandonul oribil de greu, și laș, aș veni, aș veni doar să te îngrijesc o perioadă, aș veni ca prietenă, ca soră, ca Cenușăreasă. Aș veni să le refac cuibul fluturilor. În tine și in mine. Aț veni și să rămân, dacă m-ai primi. Aș face orice mi-ai cere pentru tine, așa mi-esti de drag. Nu mi-ar mai fi frică, am topit-o toată îin durerea desparțirii, imi pare rau dement că nu te-am ascultat, ca te-am cerut și insistat, că nu am avut răbdare cu noi, să creștem ca să fim împreună. Dacă m-ai ierta, te rog smerit, acordă-mi încrederea iubirii."

Mi s-a rupt și mie inima în cioburi veghindu-i sufletul, cu toate ușile trântite de uragan. El nu a mai fost ca să mai fie. Din fericire.

Peste un an, mi-a scris din nou prietena mea pierdută si finalmente regăsită. Mi-a scris cu cerneala lapislazuli-lazurit-verzuie:

"Azi vorbesc din nou limba turcoazului, a mării liniștite ca un lac, a răsăritului amețitor, în toate nuanțele Inorogului. Azi imi pun dorințe pe curcubeie, după tornadă. Traiesc din nou! Ochii mei strălucesc în licurici acvatici. Ochii lui sunt ca marea când are pacea si tihna cristalelor de iulie. Șipotele cu lacrimi au ramas doar la muzeu. Exista viață după viață, dacă ai un bob de răbdare să o aștepți, așa cum există iubire după patima. Nu mă căuta. Te voi găsi eu. M-am pierdut intr-o lagună verzuie si caldă, acolo unde mă simt iar vie si tînără, acolo unde îi sorb de pe zâmbet bucuria fiecărei revederi. Fără frică.  Acolo unde îmbrățișarea este împletită și nu univoca. Mi-am regăsit coada cu solzi de argint a iubirilor muritoare și nemuritoare. Iubirea e simplă. E tihnă și bucurie. Complicatul este apanajul uraganelor și furtunilor. Ceea ce îți doresc și ție, Adela. Kiss...Keep it simple stupid. Ne vedem la plajă. Aici unde e cald și simplu. Și Bucuria mea."